Editorial

Treceau saptamânile, ca clipele. Salariile Cosânzenei si al lui Fat Frumos se topeau tacut si miseleste, patrunse de febra primaverii marketului canadian în tot felul de brighidele de culoarea verde-praz, care mai de care mai de nefolosit. Valul salvarii planetei cu orice pret si în mare graba cuprinse împaratia toata si se-ntinse ca pojarul si prin imparatiile vecine. Se importau greieri si se exportau lacuste, corporatiile se întreceau în trocul cu rumegus si seminte de floarea soarelui. Companiile întreprinzatoare cumparau gheare de pui pe care le prelucrau în tapiterie de lux pentru limuzinele Echo.

Vestitele containere de plastic pentru lunch devenisera marfa de contrabanda, de când ecologistii promovau pungile biodegradabile din hârtie reciclata bej, legate la gura cu fir de rafie, sa nu curga. Pentru copii aparusera si primele jucarii bio-active: prastia, arcul din nuiele, papusa din cârpe, carutul cu rulmenti – o varianta a skateboard-ului pentru statele pro-bio life, creta alba si pietrele de râu cu întrebuintari multiple, bune de purtat prin buzunare si tot asa.
Cosânzeana era, la rândul ei alintata cu sampon pe baza de apa de ploaie, balsam din otet, întaritor de radacini din ou crud, malai grisat pentru curatat porii, cenusa de frecat calcâiele, sunca afumata pentru ten stralucitor, trandafiri de parfumat reverul si câte si mai câte!

Fat Frumos se scarpina în crestet, citea si nu mai pricepea: catalogul Canadian Tire îl tragea de urechi din reclame: ”Curata cu abur, nu cu chimicale!”, ”Detergent si apa rece-global warming iute trece!”, ”Fa si tu ceva pentru Ziua Pamântului: fara electricitate si gaz, ia cositoarea manuala, cu 69.99 - Stiai ca, daca folosesti cositoarea în loc de masina de tuns iarba, într-un singur sezon eviti poluarea echivaleta unui automobil ce conduce o distanta de 550 km?” De unde sa fi stiut Fat Frumos de toate astea?

Viteazul se cocosa a concentrare si remuscare dar continua rasfoitul flyerelor. Catalogul HyperMart-ului venea cu inovatiile sezonului: Xbox, Playstation si Nintendo Wii, toate alimentate de la doi hamsteri fortosi, alergând în roata, noaptea. Ziua, alimentare la panouri solare. Pe vreme înourata: jucariile ecologice, prastia, alea. Alta mai de soi era un treadmill care facea transmisia la tamburul unei masini de spalat: mergeai pe treadmill, se-nvârtea tamburul, se spalau rufele, se pastra silueta si se salva energia.
Hai, ca era prea de tot.

Vânzarea la vopsele verzi, în nuante de la cedru la verde-praz, batea recordurile tuturor timpurilor. Fabricile de pigmenti de vopsea verde munceau în trei schimburi, catalizatoarele fortau, cu tot felul de ftalocianizi, barele de cupru care faureau verdele atât de agreat de public, butoaiele de clor se duceau unul dupa altul în baile de procesare, de crescuse clorul la bursa si nu stia nimeni de ce. Totul se vopsea în verde: de la pijamale pâna la macarale, de la jucarii la bijuterii, case, brice si matrice, lame si pantofi de dame, interioarele deveneau mai verzi pe zi ce trece, în timp ce exteriorului nu-i prea pasa de cheltuielile onor consumatorului.

În bucatarie, Cosânzeana freca cu sârg cratitele, cu nisip mineral. La uscat pe frânghie, agatate de-un colt, pungile spalate îi picurau în cap. Învatase reciclarea pungilor de pe vremea când vietuia în împaratia lui tatâne-su si o perfectionase la camin, în facultate. Micul Prâslea se înveselea caznit, cu un mar cu patru scobitori înfipte si-o pruna pe post de cap si-i spusese Superman, ce stia copilul.

Pe un scaunel complet neecologic, ramas din vremurile de frumoasa amintire, în fata garajului, privind când si când, fara tinta, spre Escalade-ul imobil si ruginit al vecinului, cu gândurile varza, sedea Fat Frumos.
Asambla cu bio-clei de muste niste rafturi de la IKEA, autodistructibile oricum. Noua containere de reciclare de culori diferite, aliniate la perete, îl ameteau cu miasmele. Se învatase. Îsi aminti duios aroma ecologica a fermelor din practica agricola, la scoala. Dar ce mai conta? Sub o prelata din garaj chicoteau si-l iscodeau cu ochisorii lor mici, negri si sinceri, doi pui de racoon, prasiti la îndemnul de înfratire cu natura, al guvernului provincial: ”nu e casa de român, fara doi pui de racoon”.

În zare, soarele apunea. Cireada alocata strazii de catre primarie, pentru lapte si alte produse organice se întorcea agale de la pascut. Se scutura pe palme si le iesi în întâmpinare. În seara aceea era de serviciu.