Romani in Italia

Mihaela Agapie s-a nascut la Bucuresti în 1955, este de profesie proiectant si locuieste la Palermo de peste 20 de ani. Este proprietara unei agentii de pariuri, afacere care o multumeste pe deplin. Cu toate acestea, visul sau este sa se reîntoarca în România. Aflam de la Mihaela cum se pleca pe vremuri, cand nu existau multe sperante de întoarcere si cum se vedea Italia prin ochii unui român iesit din lagarul comunist. 

Când ati venit în Sicilia? În 9 aprilie 1988, prin casatorie. N-am cum sa uit data, era foarte greu sa te casatoresti cu un strain atunci. Giovanni mi-a fost prezentat de o prietena în 1985, instrumentista în Orchestra Simfonica Siciliana, prietena din copilarie. Depusesem actele la Consiliul de Stat în aprilie 1986 si mi-au fost aprobate în octombrie 1987. Când am primit aprobarea pentru casatorie m-a anuntat tata telefonic, eram la birou, lucram în proiectare la Electromagnetica din Bucuresti. M-au trecut toate caldurile, fiindca tata nu deschisese plicul. Mi-am dat demisia în octombrie si în noiembrie am facut nunta si mi-am schimbat actele. Pe 7 aprilie 1988 am parasit România cu masina, aveam voie sa iau în bagaj doar un schimb de haine. Celelalte lucruri le-am trimis într-o lada de lemn cu CFR-ul. Lada care a ajuns dupa trei saptamâni si care continea, pe lânga cadourile de nunta, o plapuma pe masura paturilor de aici, efectele mele personale si doua perne mari de fulgi. Lucruri pe care le am si acum. Fiind singurul copil la parinti, va puteti imagina starea sufleteasca pe care o aveam toti în dimineata plecarii. Singurul sfat pe care l-am primit a fost de la tata: "Fata, daca nu-ti place acolo, casa ta e tot aici!". Pe drum nu am vazut mare lucru, dar plecasem cu doua dorinte: când ajung în Italia sa manânc o înghetata si la Napoli o pizza. La Napoli am ajuns pentru îmbarcarea pe vas si n-am avut curaj sa cobor din masina. Drumul spre port era printr-un cartier cu blocuri coscovite, cu cearsafuri atârnate la uscat, m-a uluit si putin m-a socat remarca sotului meu: "atentie, aici se fura". Dupa putin timp, am vizitat cu calm acest oras extraordinar si bineînteles mi-am schimbat parerea. Am ajuns la Palermo cu vaporul la 7 dimineata, unde eram asteptata ca "a saptea minune a lumii" de toata familia sotului.  

Cum a fost primul an? Bine, m-am integrat destul de repede. Oricum eram minunata de faptul ca nu existau cozi, ca se gaseau de toate în magazine. Le trimiteam pachete parintilor. Si sunam prin comanda, asteptam mult la telefon legatura. Am început sa cunosc alti români stabiliti la Palermo. A venit revolutia. Pe televiziunea italiana anuntasera deja din 16 decembrie ca România si-a închis granitele. Mi-era groaza ca nu o sa-mi mai vad parintii.  

Când v-ati reîntors în România? În martie 1990. Mormintele din Cimitirul Eroilor erau proaspete înca. I- am luat pe parintii mei la mine în vizita.  

Care au fost cele mai dificile momente în Italia? Nu am avut momente foarte dificile. Eu am venit aici având o baza, o familie.  

Care au fost cele mai placute momente ? Când mi-am adus parintii în vizita, si pentru ca era 1990 si era Campionatul Mondial de fotbal, am reusit sa-l duc pe tata, mare pasionat de fotbal, la stadion sa vada meciurile jucate la Palermo. Pe tata l-am pierdut dupa putin timp, în 1993. Un alt moment frumos a fost când ne-am cumparat pravalia noastra, un chiosc central de ziare. Dar cea mai mare împlinirire a fost când am deschis Agentia de Pariuri la Castellammare del Golfo. Sunt multumita. Alte momente frumoase au fost, de exemplu când, în 2001, în cadrul Festivalul Uniunii Teatrelor Europene care s-a desfasurat la Palermo, am avut ocazia sa-i întâlnesc pe marii artisti ai Teatrului Bulandra: Victor Rebengiuc, Mariana Mihut, Irina Petrescu, Horatiu Malaele. ~n toamna anului trecut, am tradus si am însotit la Bucuresti trupa Teatrului Garibaldi din Palermo. În cadrul asociatiei culturale "Nicolae Balcescu" am sarbatorit pentru prima data ziua României. Toate, momente de neuitat.  

Vi s-au împlinit visurile? Da, în mare masura. Poate as fi fost mai împlinita daca aveam un copil, dar n-a fost sa fie... Dar mai am un vis de împlinit: sa ma întorc acasa.  

De ce? Pamântul în care te-ai nascut te cheama. Poate daca as fi avut un copil nu m-as fi gandit sa ma întorc. Nu mi-e teama, e tara mea si probleme sunt peste tot. Iar sotul meu iubeste România.  

Cum va vedeti viata în România? Într-un loc foarte iubit de sotul meu, casa pe care ne-am facut-o la Breaza, sa-mi aranjez o mica gradina de zarzavat si multe flori si… cel mai important, multa liniste.  

Care sunt diferentele observate de dumneavoastra între români si italieni? Diferente mari nu sunt, eu cred ca suntem mai spontani, avem mai mult simt practic si un pic mai multa cultura generala, fara sa jignesc pe nimeni, cel putin noi, din generatia mea. Noi avem solutii aproape la tot, avem acel spirit de a ne adapta la orice situatie si… de a face haz de necaz.  

Ce calitati si defecte au românii din Italia? Între noi suntem câini. Suntem invidiosi daca unul reuseste si altul nu; naivi, într-un fel, credem ca tot ce zboara se manânca. Dar niciunul nu uita ca "nicaieri nu-i mai bine ca acasa". Avem si calitati, suntem muncitori, ospitalieri, dar trebuie sa fim mai atenti, sa deschidem bine ochii în cine sa avem încredere. Poate ca daca am fi mai uniti, am avea mai multa forta si ne-am face cunoscuti mai mult prin lucrurile bune si n-am fi considerati doar prin prisma hotilor, violatorilor sau ucigasilor.  

Crina Suceveanu

Gazeta Romaneasca