N-am invatat nimic de la istoria asta ?

[hugovictor]

Citind tot felul de ziare, din tara, din Italia,...sau de aiurea, am observat ca se vehiculeaza insistent o "prezicere" a babei VANGA (Bulgaria) privind iminenta incepere al celui de-al -III -lea razboi mondial. Ma tem ca omenirea,...degeaba a trecut prin doua razboaie distrugatoare,...ca tot nimic nu a invatat ! Si cum,..."Istoria se repeta!",...tare ma tem ca trebuie sa amintim ce a fost,...ca sa intelegem,...ce va fi !


“ISTORIA SECOLULUI XX”

PROF.UNIV.DR CONSTANTIN HLIHOR


CUPRINS
PREFAŢĂ

I: MUTAŢII ŞI EVOLUŢII ÎN LUME LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XIX-LEA LA ĂNCEPUTUL SECOLULUI XX

II: PRIMA MARE CONFLAGRAŢIE A SECOLULUI XX

III: CONSECINŢELE PRIMEI CONFLAGRAŢII MONDIALE

IV: ARHITECTURA DE SECURITATE A LUMII ĂN ANII 1919-1939

V: ECONOMIA MONDIALĂ ÎNTRE CRIZE ŞI DEZVOLTARE

VI: DEMNOCRAŢIE TOTALITARISMUL DE DREAPTA ÎN LUME

VII: A DOUA MARE CONFLAGRAŢIE A SECOLULUI XX

VIII: ARHITECTURA DE SECURITATE A LUMII DUPĂ CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

IX: EXPANSIUNEA COMUNISMULUI ÎN LUME

X: DECOLONIZAREA ŞI EVOLUŢIA LUMII POSTCOLONIALE ÎN SECOLUL XX

XI : LUMEA OCCIDENTALĂ DUPĂ CEA DE-A DOUA CONFLAGRAŢIE MONDIALĂ

XII: PRĂBUŞIREA COMUNISMULUI ÎN URSS ŞI ÎN ŢĂRILE BLOCULUI RĂSĂRITEAN

XIII: EVOLUŢII CULTURALE ŞI SPIRITUALE ÎN SECOLUL XX

[hugovictor]

PREFAŢĂ

Secolul XX este, poate, perioada cea mai densă şi accelerată ca derulare a faptelor istorice, contradictorie şi complexă, fericită dar şi dramatică prin consecinţele unor procese şi fenomene istorice derulate în plan spiritual, politico-militar sau social.

Este secolul în care omenirea a invatat/produs cele mai spectaculoase lucruri încât i-au permis omului să "comprime" timpul şi să, "scurteze" distanţe pentru a putea păşi pe Lună dar este şi secolul în care sute de milioane de oameni au fost victimele războaielor, revoluţiilor, epurărilor etnice sau religioase şi a intoleranţelor ideologice.

Despre secolul XX Yehudi Menuhin afirma că "a trezit cele mai mari speranţe concepute vreodată de omenire şi a distrus toate iluziile şi idealurile".

Începuturile dar în egală măsură finele acestui veac au marcat profund conştiinţa contemporaneităţii. Nu puţini au fost aceia care, în jurul anului 1900, vorbeau de sfârşitul unei perioade numită Belle Epoque şi trăiau angoasa unui timp ce li se părea ostil. Astăzi, celebrul istoric britanic Eric Hobsbawn nu are "nici o îndoială cu privire la faptul că la sfârşitul anilor 80 şi începutul anilor 90 s-a încheiat o epocă din istoria omenirii şi a început alta". Francis Fukuyama este mai categoric decât istoricul englez care afirmă că "nu suntem numai martorii sfârşitului război rece sau al încheierii unei anumite perioade a istoriei postbelice ci şi ai sfârşitului istoriei ca atare". Am putea conchide că fascinaţia şi angoasa secolului XX continuă.

Iată doar câteva elemente care conduc nu numia la nevoia de a cunoaşte istoria secolului XX ci mai ales la înţelegerea cauzelor care au determinat o evoluţie sau alta din acest veac, la descifrarea mecanismelor sociale, politice, ideologice, spirituale care să permită oamenilor să nu mai repete erorile "de parcurs" în evoluţia societăţii.

Cartea de faţă destinată studenţilor care nu şi-au făcut din istorie o profesie nu-şi propune să dea răspuns la toate întrebările pe care evoluţiile veacului XX le generează şi nici să prezinte toate evenimentele care au avut loc în acest timp. Nici nu ar fi posibil. Încearcă să aducă în faţa studentului/cititorului pasionat de istorie evenimentele cruciale care au marcat destinul omenirii în această perioadă şi să prezinte consecinţele, impactul acestora asupra individului şi a colectivităţii. Volumul se deschide cu mutaţiile care au loc în evoluţia societăţii la finele secolului XIX şi în primii ani ai veacului şi cu prezentarea primului război mondial.Deceniile de la izbucnirea primei conflagraţii mondiale până la cea de-a doua mare conflagraţie sunt abordate în liniile sale esenţiale prin trasarea evoluţiilor din plan politic, economic şi cultural spiritual. Evenimentul cel mai spectaculos a fost victoria revoluţiei bolşevice din octombrie 1917 când părea că regimul liberal se află în mare criză şi sistemul economic şi politic improvizat pe ruinele rurale-euro-asiatice ale foctului imperiu ţarist sub numele de socialism era o soluţie. Prăbuşirea socialismului sovietic şi consecinţele sale enorme au arătat că acesta nu numai că n-a fost o soluţie, dar a şi generat o uriaşă zonă de incertitudine politică, de instabilitate, haos şi război civil.

Evenimentele de la jumătatea secolului XX au fost marcate de o alianţă temporară şi bizară a comunismului cu liberalismul în lupta cu fascismul. Sistemul politic liberal a fost salvat de comunism adică tocmai de regimul pe care dorea să-l "îngroape". Sunt prezentate în liniile lor esenţiale războiul rece, natura, limitele şi deficienţele fatale ale "socialismului real", confruntarea sa cu "lumea liberă". Nu au fost eludate evoluţiile din domeniul culturii şi a civilizaţiei universale în acest secol. Dacă această carte va contribui la cunoaşterea şi înţelegerea liniilor de continuitate dar şi de discontinuitate care au marcat acest veac scopul ei va fi îndeplinit.

Prof.univ.dr. Constantin Hlihor
Bucureşti, iulie 1999

[hugovictor]

I. MUTAŢII ŞI EVOLUŢII ÎN LUME LA SFARŞITUL SECOLULUI AL XIX-LEA ŞI ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX


1. IMPACUL REVOLUŢIEI INDUSTRIALE ASUPRA EVOLUŢIEI STATATELOR


Lumea de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor a fost marcată de apogeul celei de-a doua revoluţie industriale. Progresul industrial s-a reflectat, în primul rând, în apariţia unor noi surse de energie - petrolul şi electricitatea - care au condus la dezvoltarea transporturilor şi telecomunicaţiilor electricitatea - care au condus la dezvoltarea transporturilor şi telecomunicaţiilor comprimat ce au practic, timpul şi distanţele.

Metalurgia şi industria chimică au cunoscut o largă diversificare a produselor. Oţelul şi aluminiu au activizat construcţiile de maşini. Aeronautica şi construcţiile navale, îngrăşămintele şi materialele plastice, mătasea artificială, farmacia etc. au transformat radical modul de viaţă al oamenilor (7;8). Acest fapt au determinat pe unii analişti "ai duratei lungi a secolului al XIX-lea" să afirme că omenirea intrase pe deplin într-o nouă fază a dezvoltarii sale - cea specifică, celui de-al doilea val"(l4;33-35).
Concomitent cu procesul de modernizare, economiile statelor au cunoscut şi un fenomen de globalizare sub presiunea accelerării diviziunii sociale a muncii şi creşterea reţelelor de schimb care legau diferite zone ale lumii (5;11o-111). Pentru prima dată comerţul mondial a crescut mai repede decât producţia, iar investiţiile şi plasamentele de capital în afara ţării de origine au cunoscut o adevărată "vârstă de aur".

Instituţiile economice şi financiare şi-au modificat în mod esenţial structura şi funcţiile ca urmare a progresului tehnic, creşterii producţiei şi deschiderii pieţelor spre exterior. Apariţia trusturilor susţinute de bănci puternice au dinamizat producţia şi piaţa, dar a şi falsificat în mod radical jocul concurenţei libere şi egale care constituia unul din fundamentele capitalismului liberal.
Organizarea şi planificarea producţiei pe de-o parte, standardizarea pe de alta au impulsionat specialiştii şi analiştii economici să caute şi să găsească noi modele de dezvoltare economică. Altfel spus, caracterul tot mai dinamic al economiilor naţionale care reclamau nu trudă cu orice preţ, ci muncă individuală inteligentă a cerut continua sporire a cunoştinţelor de teorie şi practică economică (12;15).

Transformările şi evoluţiile din economie au produs mutaţii spectaculoase în plan social. În ţarile avansate industrial ţaranimea a pierdut teren în favoarea fermierului care a căpătat alura unui conducător de întreprindere. Bazându-se pe o formaţie tehnică şi făcând apel la cuceririle revoluţiei industriale acesta a putut să înfrunte cu succes piaţa a cărui orizont a devenit tot mai internaţional. Acest proces a condus la masive dezlocări din mediul rural şi migrări către cel urban, care împreună cu industrializarea accelerată vor determina creşterea numerică a lucrătorilor industriali. Aceştia s-au constituit progresiv într-o "clasă" socială conştientă de specificul şi interesele proprii. (7;11) O altă consecinţă socială majoră a revoluţiei industriale în "societatea coşului de fum" (expresie folosită de Alvin Toffler pentru societatea industrială a celui de-al "doilea val" din evoluţia omenirii.) a fost şi apariţia "gulerelor albe" - angajaţii din serviciile publice şi private - care au constituit, pentru majoritatea ţărilor avansate, baza apariţiei clasei de mijloc.(Expresie folosită de Alvin Toffler pentru societatea industrială a celui de-al "doilea val" din evoluţia omenirii.)


În plan politic revoluţia industrială a facut ca Europa să atingă apogeul hegemonic. Dominaţia europeană s-a exprimat, în primul rând, cantitativ dacă avem în vedere că Marea Britanie, Germania şi Franţa aveau o pondere de aproape 5o% în comerţul mondial, în timp ce procentul Statelor Unite era de 11%, adică mai puţin de jumătate din cel britanic.

Analizând modificările în raporturile de putere la scară planetară Pierre Milza şi Serge Berstein au ajuns la concluzia că supremaţia europeană poate fi caracterizată, pentru această perioadă, prin patru trăsături:
- principalele ţari industrializate europene importau 90% din totalul comerţului sau produse primare ieftine şi exportau 90% produse manufacturate a căror valoare a crescut prin prelucrare industrială;
- preţurile comerţului mondial se fixau la bursele de comerţ ale bătrânului continent;
- stapânirea mijloacelor de transport, mai ales maritime, a asigurat ţările industrializate europene un control exclusiv al căilor comerciale implicându-se direct în distribuirea şi redistribuirea materiilor prime şi ale celor industriale;
- reţeaua bancară europeană a dirijat şi controlat fluxurile de capital Lira sterlină a fost un instrument eficace pentru plăţile internaţionale şi pentru plasamentul capital pe diferite pieţe ale lumii (7;l3).

[hugovictor]

Supremaţia Europei în raport cu alte zone ale lumii a fost dată de o forţă demografică remarcabilă (populaţia s-a multiplicat de 2,5 ori în decursul sec.XIX), de un avans intelectual şi tehnologic (din 1901 până în 1913 toate premiile Nobel pentru ştiinţă au aparţinut ţărilor europene), un ritm înalt de industrializare (Europa Occidentală realiza 44% din producţia mondială industrială( şi de o supremaţie monetară indiscutabilă.

De remarcat faptul că în interiorul Europei au avut loc reaşezări majore în ecuaţia de putere. Deşi Marea Britanie rămâne polul financiar al lumii iar Franţa cunoşte în "la Belle Epoque" o reală prosperitate aceste două puteri n-au putut să facă faţă ascensiunii germane. În timp ce creşterea economică britanică a încetinit, începând cu 1880, dinamismul economiei germane a crescut şi a întrecut net şi Franţa, care în 1913, de exemplu, nu realiza decât 8% din schimburile internaţionale. Acelaşi lucru era evident, după cum se poate vedea şi în anexa 1, şi pentru creşterile înregistrate comparativ, în aceste ţări în diferite ramuri industriale.(16;20-23)

În lumea extraeuropeană impactul revoluţiei industriale de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor a fost inegal şi cu efecte diferite. În cele două Americi şi în zona Asia Pacific doar două state cunosc ritmuri spectaculoase: SUA şi Japonia.

Forţa economiei americane s-a exprimat, fără îndoială, în toate ramurile, însă creşterile spectaculoase s-au înregistrat în: domeniul agricol unde s-a realizat o pătrime din producţia de grâu, jumătate din bumbac şi trei sferturi la porumb; domeniul industrial care a produs 76% din producţia mondială de cărbuneşi 7-% la petrol şi de 12 % din producţia de automobile a Franţei, care ocupa locul secund în lume.

Revoluţia Meiji în Japonia a captat dinamismele latente ale societăţii tradiţionale şi le-a transpus în lumea industrială modernă astfel încât paternalismul şi ierarhiile de tip agricol şi feudal au fost asimilate în organizarea şi conducerea întreprinderilor. Marile fabrici şi întreprinderi japoneze au fost create de marile familii: Mitsui, Mutsubischi, Sumitomo sau Yasuda. În preajma primului război mondial economia japoneză prezenta trăsături de modernizare. (7;16-18)

America latină şi Africa neagră erau zonele în care nu numai că revoluţia industrială nu a pătruns ci s-a accentuat dezechilibrul dintre resurse, populaţie şi structuri economice era unul profund. Africa neagră prezenta o economie specifică structurilor coloniale în care au predominat mono-producţia şi mono-exportul.Aceeaşi situaţie a fost caracteristică şi pentru America latină cu toate că ea s-a eliberat, până la jumătatea sec.XIX de sub dominaţia colonială. Astfel cauciucul şi cafeaua reprezenta 20% din exportul Braziliei. Zahărul 75% din cel al Cubei în timp ce Argentina era un important grânar pentru Europa. Un sfert din teritoriul Egiptului era cultivat cu bumbac, iar tutunul era principala plantă de cultură în Turcia.

Asia cu toate eforturile de modernizare întreprinse de India şi China n-a reuşit să iasă din înapoierea economică. Imperiul rus, în contact cu Asia şi Europa a cunoscut o evoluţie ambiguă. Plasată pe unul din primele cinci locuri între puterile europene, Rusia nu s-a încadrat ferm în calea modernizării. Ea avea toate caracteristicile unei societăţi de tip arhaic a cărei dezvoltare industrială depindea, la cumpăna secolelor XIX şi XX împovorâtoare împrumuturi externe.

[hugovictor]

2. VIAŢA POLITICĂ ÎNTRE DOMOCRAŢIA LIBERALĂ ŞI REGIM AUTORITAR

Către sfârşitul veacului al XIX-lea şi, mai ales, la începutul celui următor, până în ajunul războiului mondial, Europa a fost marcată mai mult de revendicările economice ale maselor. Această predominare a economicului în mişcările sociale arată că în principalele state europene - avem în vedere Franţa şi Marea Britanie - revendicările şi aspiraţiile cu caracter politic fuseseră satisfăcute în limitele esenţiale. Votul universal era introdus în Franţa şi SUA dar numai pentru bărbaţi. În Marea Britanie erau excluse de la sufragiu păturile sărace, servitorii şi tinerii adulţi care locuiau cu părinţi. În nici unul din aceste state democratice femeile nu aveau drept de vot, cu excepţia câtorva state americane. (9;72-73)

Democraţia în aceste state a fost, în această perioadă, una liberală pentru că a avut drept scop menţinerea şi apărarea libertăţilor individuale cucerite în secolele XVII - XIX. Acesta se concretizează în:

- libertatea politică ce presupunea libertatea presei, întrunirilor, libertatea de conştiinţă, dreptul de a-şi exprima în libertate opiniile, siguranţa de a nu fi arestat fără motiv. Aceste libertăţi erau garantate de un sistem po;litic reprezentativ. (7;23)
- libertatea economică, fondată pe ideea că economia se supune unor legi naturale şi că statul nu trebuie să le perturbe prin intervenţii care ar risca să le denatureze funcţionarea. Liberalismul economic proclamă şi apără două postulate de bază: iniţiativa individuală şi proprietatea privată. (8;193)
- libertatea socială, strâns legată de cea economică era fondată pe ideea că statul nu trebuie să intervină în raporturile dintre patroni şi salariaţi, raporturile sociale se reglau printr-o armonie naturală.

În ţările în care revoluţia industrială a putut să se manifeste plenar şi dezvoltarea economiei şi progresul social s-au afirmat nivelul de instruire a populaţiei a crescut încă a fost posibil ca aceasta să-şi facă propriile opinii şi să voteze. Votul universal şi ideea democratică fiind expresia aspiraţiei spre democraţia parlamentară în ţarile Europei Occidentale, Statele Unite şi dominioanele britanice.(9;136-137)

Ideea democratică refuză disfuncţiile, discriminările, restricţiile pe care liberalii le justificau invocând lipsa de experienţă, imposibilitatea aplicării "imediate" a principiilor, într-un cuvânt "circumstanţele". Democraţii din aceste ţări afirmau că un principiu ca să fie aplicat nu era suficient ca el să fie înscris în lege. Trebuia vegheat în aplicarea lui.

Forma concretă în care s-a manifestat regimul democrat liberal a fost diferit de la o ţară la alta, funcţie de unele particularităţi de evoluţie culturală şi spirituală. În Franţa, Anglia şi diminioanele britanice regimul a fost parlamentar. Puterea legislativă era expresia voinţei celor care şi-au trimis reprezentanţii pentru a le satisface interesele. Harold Laski, cunoscut profesor al Universităţii din Londra, în primele decenii ale sec XX, releva utilitatea unor alegeri periodice a celor chemaţi să guverneze. Acesta afirma că "Un popor trebuie să poată alege periodic pe cei ce îi guvernează, pur şi simplu fiindcă nu există alt mijloc pentru ca revendicările sale să fie luate în considerare. Este indispensabil ca puterea conferită astfel să nu poată fi permanentă. Dacă ar fi altfel cei ce care deţine-o ar uita repede scopurile pentru care ea le-a fost conferită, şi guvernul nu s-ar mai ocupa decât de buna stare a celor ce îl exercită".(9;138)

În statele Unite a triumfat principiul separaţiei puterilor în stat. În afara câtorva cazuri cu totul excepţionale puterea executivă şi cea legislativă sunt lipsite de acţiune una împotriva celeilalte. Puterea cu care este investită fiecare dintre ele era în mod automat echilibrată de celelalte două. Fiecare parte are rolul de a controla excesele potenţiale ale celorlalte. "Documentele federaliste" scrise între octombrie 1787 şi mai 1788 au influenţat opinia publică şi mai ales oamenii politici în a acţiona permanent asupra Constituţiei pentru a se aduce amendamente în sensul îmbunătăţirii funcţionării puterilor în stat (l3;22-23;36-43).
Într-un mare număr de ţari ale lumii, condiţiile pentru apariţia democraţiei nu s-au realizat. Este cazul unor mari zone ale Africii şi Asiei care se găseau sub dominaţie colonială. Absenţa oricărei suveranităţi la aceste popoare a făcut imposibilă introducerea unor forme de organizare politică ce le-a permis participarea la gestionarea puterii politice.

[hugovictor]

De remarcat faptul că într-o mare parte a Europei de Est inclusiv în România deşi instituţiile regimului democratic erau prezente, funcţionarea acestuia era departe de standardele occidentale. Economia în aceste ţari avea o structură arhaică fondată pe o agricultură tradiţională şi puţin productivă. Societatea era dominată de o aristocraţie funciară care domnea peste o masă de ţărani anlfabeţi. De subliniat şi efortul făcut de elitele politice şi intelectuale din aceste ţări de sincronizare a orientului european cu Occidentul. Lovinescu şi-a pus tulburătoarea întrebare, care a frământat toate minţile româneşti ale epocii: "cum este posibil ceva nou în "periferie"?" Rezolvarea au găsit-o oamenii politici începând cu .A.I.Cuza, Carol I,Brătienii etc. prin potrivirea ritmurilor noastre şi de orientare a socităţii româneşti după ritmul şi direcţia Occidentului (1;245-263).

În ţarile cu tradiţie autoritară în care revoluţia industrială a antrenat dezvoltarea socială, parlamentele capătă, la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul celui următor, o tot mai mare importanţă şi este tot mai mult contestată autoritatea suveranilor.În Germania în cadrul Reichstag-ului ales prin vot universal, grupări tot mai numeroase au reclamat instaurarea unui veritabil regim parlamentar care să pună capăt autorităţi totale de care se bucura împăratul în materie de putere executivă şi să fie introdusă răspunderea cancelarului în faţa legislativului. La începutul deceniului al doilea opoziţia liberală a învins în alegeri blocul conservator care susţinea supremaţia puterii împăratului. În l9l2 partidul social-democrat a devenit majoritar în parlament şi în alianţă cu alţi mari adepţi ai democratizării -naţionalii radicali, Centrul catolic, progresişti - a încercat impunerea unor reforme în acest sens (7;27).

O situaţie, oarecum, similară se întâlnea şi în Imperiul austro-ungar. În zona industrializată - Cisleithania - liberalii au făcut mari presiuni pentru impunerea unui regim parlamentar în sânul unui stat centralizat şi birocratic. Aceştia vor obţine unele revendicări cum a fost, de exemplu, proclamarea votului universal, în 1906, dar, ca şi în Germania, împăratul nu a acceptat să se meargă până la introduce răspunderea guvernului în faţa parlamentului. Acest lucru ar fi însemnat deposedarea împăratului de esenţa puterii sale. În partea rurală a dublei monarhii, dominată de aristocraţia maghiară, sistemul a rămas cel parlamentar aristocratic, mult îndepărtat de democraţia liberală.

În Rusia lupta pentru reînnoirea sistemului politic a căpătat forme dramatice, violente după moartea lui Alexandru al II-lea. Acesta a iniţiat o serie de măsuri reformatoare dar urmaşii acestuia, Alexandru al III-lea şi Nicolae al II-lea, au restabilit o autocraţie fără fisuri ce a contrastat puternic cu aspiraţiile unor categorii sociale apărute în Rusia în urma industrializării. Liberalii şi sociali-democraţii au apărut ca purtători de cuvânt ai celor care, pe fondul crizelor din anii 1901-1905, proclamarea libertăţilor fundamentale şi crearea unei Dume alese. Istoricul Miliukov a mers şi mai departe cerând un regim politic de tip Occidental.
Respingerea cererilor, pe fondul crizei şi a marilor nemulţumiri a condus la revoluţia din 1905. Aceasta a debutat pe 22 ianuarie 1905 prin masacrarea mulţimii din Sankt-Petersburg care cerea în faţa Palatului imperial 4 ăeforme (9;235). Această acţiune de forţă a autorităţilor imperiale a transformat Rusia într-un "vulcan gata să irumpă". Pentru a stopa valul revoluţionar Nicolae al II-lea, sfătuit de ministrul său, Witte, a decis să dea Manifestul din octombrie care a dat satisfacţie celor care cereau reforme: libertăţile fundamentale au fost acordate şi a fost aleasă o nouă Dumă imperială. După înăbuşirea insurecţiei de la Moscova, în ianuarie 1906, ţarul a revenit asupra reformelor liberale proclamate în 1905. Duma aleasă în 1907 pe baza legii electorale conservatoare propuse de ministrul Stolipin era total supusă ţarului. Pentru că n-a ştiut să răspundă nevoilor de democratizare reală a ţării, ţarul Nicolae al II-lea va pierde orice control asupra mişcărilor reformatoare care se vor radicaliza spre o extremă stângă ca, ulterior va prelua puterea instaura primul regim comunist din istoria lumii.

În Japonia spre deosebire de Rusia, monarhul şi-a dat acordul asupra unor reforme politice de tip occidental în paralel cu dezvoltarea revoluţiei industriale în ţară. În 1882, Împăratul Mutsu-Hito a însărcinat pe contele Ito să elaboreze un plan de Constituţie. Acesta a făcut o călătorie de un an şi jumătate în Europa unde a examinat diverse regimuri europene, oprindu-se asupra celui german. Constituţia elaborată, în 1889, după modelul cele prusace a permis constituirea unei Diete însă cu puteri reduse. Ea a constituit statul major al partidelor care compuneau Dieta. Cum aceste partide reprezentau, în fapt, marile familiii aristocratice, Japonia n-a putut să devină o ţară de democraţie liberală.

[hugovictor]

Impactul revoluţiei industriale asupra socialului nu numai în ţarile Occidentale ci şi în SUA a provocat apariţia unor grupuri sociale de nemulţumiţi. Aceştia sub înriurirea ideilor şi curentelor care dădeau importanţă raţionalismului, utopismului şi a normalismului, vor fi suportul unor curente şi partide politice radicale şi sindicale.(4;17-36) Aceştia considerau că sufragiul universal nu era suficient pentru a rezolva problemele sociale. S-a observat că există o anumită contradicţie între liberalism şi democraţie. Constrângerile impuse pentru a se lăsa libere mecanismele naturale în plan politic, economic şi social au favorizaţi pe cei mai puternici şi mai bogaţi, în dauna celor săraci slabi şi mici care se trezeau striviţi. În acest context, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor s-a produs un fenomen nou: intrarea maselor în jocul politic. Ele au încetat de a mai fi "turmele inconştiente" de altă dată care nu-şi cunoşteau interesele şi nu erau în stare să le apere. (6;188) În toate ţarile industrializate s-au dezvoltat curente şi partide politice sprijinite pe clasa de mijloc, pe lumea celor mici, dar şi pe marea masă a lucrătorilor industriali (2;20-23) În 1901, în Franţa, radicalii s-au unit şi au format partidul republican radical şi partidul radical-socialist, care vor influenţa scena politică şi guvernările până la primul război mondial. În Marea Britanie aripa stângă a partidului liberal în frunte cu Lloyd George a câştigat puterea în 1906 şi a luat o serie de măsuri în favoarea păturilor defavorizate. În SUA s-a dezvoltat un curent "progresist" care a cunoscut un mare succes în categoriile mijlocii sau defavorizate - fermieri, funcţionari, negri, femeile etc. - Presiunea acestora a determinat Administraţia SUA să ia unele măsuri şi să adopte o serie de reforme, ca impozitul pe venit sau alegerea senatorilor prin vot universal. Spre deosebire de mişcarea socialistă, curentele şi partidele politice enumerate mai sus n-au militat pentru înlăturarea democraţiei liberale. Ele doreau ca statul să intervină în domeniul economic şi social şi să protejeze pe cei slabi. (9;188-189)

Mişcarea socialistă şi mai ales radicalii din sânul ei, considerând că sufragiul universal este o ficţiune democratică a proclamat desfiinţarea statului democrat liberal, prin intermediul revoluţiei şi al luptei de clasă, ca unic scop politic. (4;81) Pentru acest război social deschis radicalii socialişti aveau ca mijloace de acţiune demonstraţiile de stradă, greva parţială sau totală. Ideea grevei generale a lansat-o F.Pellantier, în 1892, însă adevăratul teoretician a fost Georges Sorel, în lucrarea "Reflexions sur la violence". Această lucrare a exercitat o influenţă mare şi asupra părintelui spiritual al bolşevismului rus V.I.Lenin. (4;83)
Numărul şi influenţa unor asemenea grupări şi partide politice în ţarile industrializate au fost însă mici. Secolul al XX-lea nu poate fi înţeles, după cum afirmă Eric Hobsbawon, fără cunoaşterea rolului şi locul acestora în societate. (5;94)

[hugovictor]

3.PENETRAREA ECONOMICĂ ŞI DISPUTA DINTRE MARILE PUTERI PENTRU COLONII

Prin avansul lor economic, tehnic şi ştiinţific, prin puterea lor industrială şi comercială Statele Occidentale, la care se vor adăuga SUA şi Japonia, au exercitat o influenţă şi dominaţie covârşitoare care asupra restului lumii. Întinsă pe cea mai mare parte a planetei, hegemonia marilor puteri a îmbrăcat mai multe forme:

-imperialismul economic care a vizat, în principal, asigurarea de "spaţii" pentru obţinerea de materii prime şi alte resurse ieftine pentru industria proprie, piaţă de desfacere a mărfurilor industriale şi plasamente de capital.
- imperialismul politic şi militar care a vizat constituirea unor vaste domenii coloniale controlate direct de metropolă. (7;44)
- imperialismul cultural şi spiritual ca expresie a exportului de modele culturale, ideologii şi religii.

Stăpânirea unor puncte şi zone strategice a fost un alt element care a stimulat lupta marilor puteri pentru colonii. Lordul Lamington declara, în 1903, că pentru Marea Britanie "Golful Persic (...) ne este necesar întrucât constituie o apărare a graniţei Indiei". (10;35) Strategii Rusiei ţariste afirmau că pentru Rusia esenţial era să aibă "ieşire" la Mările "calde". Italia, la rândul ei, calcula avantajele pe care le-ar aduce stăpânirea unor baze navale Marea Roşie şi pe tarâmul african al Mediteranei. (ll;40) Germania considera că pentru dezvoltarea sa economică controlul unui "drum" spre Persia şi India era vital. Tânăra mare putere asiatică, Japonia, îşi dorea o zonă de "protecţie strategică" până pe coastele Coreei pentru a bara expansiunea bazelor militare ruse.

Expansiunea colonială a fost justificată prin nevoia de a diminua presiunea demografică din "bătrânul" continent, de refacerea unui prestigiu "şifonat" de înfrângeri cum a fost cazul Franţei (3;86) şi Italiei. Omul politic italian afirma: "La ce bun unitatea, dacă ea nu poate să ne asigure forţă şi grandoare?" (11;39).Nu de puţine ori expansiunea colonială a fost pusă pe seama "misiunii civilizatoare a omului alb". (7;48)

În anul 1914, împărţirea lumii între principalele mari puteri era încheiată. Anglia, Franţa şi Rusia stăpâneau 46% din suprafaţa Terrei şi aproximativ 43% din populaţia sa. Marea Britanie stăpânea 3o milioane km2 şi 4oo milioane de locuitori care cuprindea mare parte din Africa australă şi orientală, Antilele, Ceylonul şi India. Franţa stăpânea lo milioane km2 şi aproximativ 48 milioane de locuitori cuprinzând un "bloc african" (Maghrebul, Africa Orientală Franceză, Africa Ecuatorială Franceză) şi un ansamblu extrem oriental "constituit din Uniunea indochinează. Din Europa mai posedau colonii Germania, Olanda, Portugalia, Italia, Belgia. Pe lângă aceste colonii aceste state mai controlau alte teritorii - semicoloniile - din care făceau parte printre alte teritorii cele aparţinând Imperiului Otoman, China şi Persia.

Apariţia noilor puteri industriale - SUA şi Japonia - cu o economie în plină expansiune a influenţat lupta pentru controlul diferitelor spaţii extraeuropene. Fidelitatea SUA faţă de "doctrina Monroe" (1823) le face iniţial să se întoarcă spre America Latină şi zonele maritime ale "emisferei occidentale". Acestea îşi făuresc un imperiu în Caraibe şi în Oceanul Pacific. Din 1898, americanii au anexat Insulele Hawai, au eliberat Cuba la cererea locuitorilor revoltaţi contra Spaniei, au anexat Porto Rico şi Insula Guam apoi au cucerit Filipinele. Statele Unite au intervenit în anul 1909, în Nicaragua şi Santa Domingo.

După revoluţia Meiji, Japonia a intrat şi ea în era expansiunii teritoriale. Imperiul japonez a vizat China în special teritoriile bogate din Nord-Est. În anul 1894 au distrus flota chineză. În urma acestei acţiuni a ocupat sudul Manciuriei şi a obţinut recunoaşterea posesiunii Insulei Formosa. După o scurtă confruntare cu Imperiul Rus (1904 - 1905) Japonia a obţinut jumătate de sud a insulei Sahalin si concesiuni Guangdong-ului. În 1910 Japonia a anexat Coreea.

Sistemul internaţional a fost marcat la sfârşitul sec.XIX şi începutul celui următor de rivalitatea dintre marile puteri pentru controlul lumii extraeuropene. În Europa, Germania devine principala putere şi comportamentul ei pe continent a determinat o extraordinară destrămare şi recompunere a alianţelor în raport cu deceniile anterioare (6'151). Prima mişcare diplomatică a lui Wilhelm al II-lea a fost făcută în 1890, la scurt timp după ce-l concediase pe Bismarck, când a respins propunerea diplomaţiei ruse de a renegocia Tratatul de Reasigurare pentru încă trei ani. Acest fapt a condus la pierderea de către Germania a controlului asupra Austro-Ungariei şi a împins Rusia către o apropiere de Franţa.

Tendinţa Rusiei de a de apropia de Franţa a fost întărită de un acord colonial încheiat între Germania şi Marea Britanie semnat la foarte scurt timp după refuzul Kaizerului de a reînnoi Tratatul de Reasigurare. Marea Britanie a primit de la Germania izvoarele Nilului şi insula Zanzibar, iar Germania insula Helgoland din Marea Nordului şi o fâşie de teritoriu ce lega fluviul Zambezi de Africa de Sud-Vest.

O eroare geopolitica de proporţii a făcut Wilhelm al II-lea când a apreciat că Rusia şi Franţa n-au interese fundamentale care să le apropie şi din clipa în care Germania a trecut irevocabil de partea imperiului dualist. Franţa şi Rusia au avut de fapt nevoie una de alta, indiferent de cât de diferite le-ar fi fost aspiraţiile, fiindcă nici una dintre ele nu-şi puteau îndeplini obiectivele de politică externă fără o înfrângere / slăbire a Germaniei. Franţa era convinsă că nu poate recăpăta Alsacia şi Lorena fără război în timp ce Rusia n-avea nici o şansă în Balcani fără sprijinul Franţei unde se va ciocni de Austro-Ungaria care era ferm sprijinită de Germania. La mai puţin de un an de la refuzul germanilor de a reînnoi Tratatul de Reasigurare Franţa şi Anglia au semnat Antanta Cordială iar în august 1892 a fost semnată şi convenţia militară franco-rusă care a însemnat pentru Franţa sfârşitul politicii de izolare pe continent.

[hugovictor]

Dacă Franţa ieşea din izolare Germania prin lansarea programului Weltpolitik a reuşit să-şi adune adversari, în primul rând pe Marea Britanie când a formulat şi direcţiile strategice pentru înfăptuirea acestuia: "Politica mondială ca misiune, puterea mondială ca ţel şi construcţia flotei ca instrument" (10;78). În 1902, Imperiul britanic a semnat o alianţă cu Japonia prin care se puneau de acord asupra intereselor reciproce în China şi Coreea. In 1904 acesta a acceptat un tratat de cooperare cu Franţa în urma realizării unui "troc" colonial: Egipt,Maroc, trecându-se astfel în plan secundar vechile rivalităţi coloniale franco-britanice în Africa.

Apropierea ruso-britanică, la jumătatea primului deceniu al secolului XX a fost facilitată pe de o parte de slăbirea Rusiei în relaţiile internaţionale prin înfrângerile suferite în Asia (1904 - 1905) cât şi de nevoia Angliei de a-şi consolida poziţiile faţă de rivalul german. În aceste condiţii a fost semnată la Petesburg, la 18/31 august 1907, Convenţia între Regatul Unit şi Rusia privind Persia, Afganistanul şi Tibetul. Cele două părţi semnatare şi-au delimitat sfera de influenţă şi interes în zona asiatică dând undă verde formării Triplei Alianţe.

După apariţia blocului anglo-franco-rus au rămas doar două forţa în diplomaţia europeană: Tripla Alianţă şi Tripla Înţelegere. Acestea se vor confrunta pentru întietate în lumea extraeuropeană.

Prima ciocnire a fost generată de "criza bosniacă" din 1908 izbucnită ca urmare a anexării de către Viena a provinciei Bosnia-Herţegovina. Germania a sprijinit actul de forţă al dublei monarhii astfel că protestele Rusiei şi revolta Serbiei, a rămas fără ecou. Viena a refuzat să părăsească teritoriilr ocupate. Tripla Alianţă nu era încă pregătită din punct de vedere militar pentru o confruntare şi în consecinţă Anglia şi Franţa au sfătuit Rusia "ofensată" să propună Serbiei recunoaşterea faptului împlinit (10;97-98).
În 1911 a fost rândul Germaniei să provoace Franţa în cea de-a doua criză marocană . (Prima a avut loc în 1905.).

În martie 1911 triburile marocane s-au răsculat împotriva sultanului şi au asediat oraşul Fes. Trupele franceze au intervenit înfrângând pe răsculaţi sub pretextul apărării rezidenţilor francezi din oraşul Fes. Germania a considerat că Franţa a încălcăt acordul care a pus capăt primei crize marocane şi a ocupat porturile Agadir şi Magador. Dacă Marea Britanie şi-a susţinut foarte puternic aliatul francez nu acelaşi lucru l-a făcut Austro-Ungaria care n-a dorit să-şi rişte supravieţuirea ca stat de dragul unei aventuri africane. Câştigurile germane au fost modeste din încheierea "afacerii marocane" având în vedere că au obţinut doar 275.000 km2 din Congo-ul francez, iar imperiul avea pretenţii mondiale. Ziarul german "Berliner Tageblatt" scria în 3 noiembrie 1911: "Practic am riscat un război mondial pentru câteva mlaştini din Congo" (6;176).

În următorii ani pe măsură ce se vor întări din punct de vedere militar marile puteri din cele două blocuri politico-militare îşi vor asuma niveluri de risc nefireşti în raport cu interesele lor naţionale şi strategice astfel ca în 1914 razboiul mondial n-a mai putut fi evitat. Cu toate că cele două tabere au stat "departe" de războaiele balcanice (1912-1913).


BIBLIOGRAFIE

1. Bădescu Ilie, Timp şi cultură, Bucureşti, 1988.
2. Broue Pierre, Histoire de l Internaţionale Comuniste, 1919-1943, Paris,1997.
3. Girardet R., L Idee coloniale en France de 1871 a 1962, Paris, 1972.
4. Gusti D., Comunism, socialism anarhism, sindicalism şi bolşevism, Bucureşti, l993.
5. Hobsbawon Eric, Secolul extremelor, traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Lider, Bucureşti, 1998.
6. Kissinger Henry, Diplomaţia, traducere din limba engleză Mircea Ştefănescu, Radu Paraschivescu, Bucureşti, 1998.
7. Milza Pierre, Berstein Serge, Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene, (l900-1945), vol.I, Editura All, Bucureşti, 1998.
8. Măgureanu Virgil, Studii de sociologie politică, Albatros, Bucureşti, 1997.
9. Negulescu P.P., Destinul omenirii, Nemira, Bucureşti, 1994.
10. Popa N.Mircea, Primul război mondial 1914-1918, Bucureşti, 1979.
11. Renouvin Pierre, Histoire des relaţions internaţionales, tame VI, deuxieme partie, Paris, 1955.
12. Saizu I., Tacu Al., Europa economică interbelică, Institutul European, Iaşi, 1997.
13. Schroeder Richard C., Glick Nathan, Scurtă descriere a sistemului american de guvernământ, United States Information Agency, 1991.
14. Toffler Heidi şi Alvin, Război şi anti-război. Supravieţuirea în zorii secolului XXI, traducere de Mihnea Columbeanu, Editura Antet, Bucureşti, 1995.

[hugovictor]

II. PRIMA MARE CONFLAGRAŢIE A SECOLULUI XX

"Lămpile sau stins în întreaga Europă" a spus un înalt funcţionar al Foreign Office-ului britanic în momentul izbucnirii primului război mondial. La Viena scriitorul Karl Kraus a început să strângă documente pentru o dramă-reportaj pe care şi-a intitulat-o "Ultimele zile ale umanităţii". Alexandru D.Xenopol scria în acele momente dramatice "Europa, şi prin ea omenirea întreagă, trece printr-o clipă dintre cele mai grave ale existenţei ei seculare. Popoarele şi statele se prăbuşesc unele asupra celorlalte; toate trag sabia, toate încearcă tunul, toate fac chemarea la puterile distrugerii; pare că s-ar grăbi să răstoarne, în puţin timp, toată clădirea ridicată cu încetul prin lungi veacuri de muncă" (5; 37).

Deşi aparţineau celor două "tabere" ostile niciunul nu vedea la sfârşitul războiului victoria ţării lui ci sfârşitul lumii şi nu erau singurii (1; 36). Până în 1914 nu mai fusese în Europa un război important care să fi angajat toate marile puteri şi toate ţările europene cu excepţia Spaniei, Olandei, Elveţiei şi a celor trei ţări scandinave. Mai mult chiar au fost trimise trupe de peste Ocean pentru a lupta în afara ţării lor. Canadienii au luptat în Franţa, australienii şi neo-zeelandezii în Marea Egee şi Gallipoli.

Indienii au fost trimişi în Orientul Mijlociu şi Europa. Batalioanele de muncă ale chinezilor au venit în Europa, africanii au luptat în rândurile armatei franceze. Statele Unite au "încălcat" doctrina Maonroe şi au intervenit în "afacerile europene". Deşi acţiunile militare din afara Europei n-au fost de amploare războiul naval între cele două tabere a fost total şi global: prima luptă s-a dat în Insulele Falkland iar confruntările decisive s-au dat şi în adâncurile sau la suprafaţa Oceanului Atlantic şi Marea Nordului. Războiul a fost total şi global pentru că a angajat aproape toate resursele planetei iar confruntarea economică dintre tabere a luat forma unui război economic total.

[hugovictor]

1. DECLANŞAREA OSTILITĂŢII

Creşterea gradului de neîncredere, multiplicarea crizelor în diferite părţi ale globului, accelerarea cursei înarmărilor şi creşterea efectivelor militare au creat în Europa o psihoză războinică. La începutul anului 1914 generalul Conrad von Hotzendorf, şeful Statului Major Imperial austro-ungar scria omologului său german că Franţa şi Rusia nefiind pregătite pentru o confruntare majoră un "război preventiv" împotriva Serbiei era extrem de necesar (2; 151). În iunie 1914 Ballplatz-ul s-a străduit să demonstreze diplomaţiei germane că situaţia dublei monarhii în Balcani a devenit intolerabilă şi un război preventiv impotriva Serbiei şi a Rusiei era oportun şi necesar (3; 183).

De remarcat faptul că au existat în ambele tabere oameni politici lucizi care au "văzut" consecvenţele nefaste ale implicării într-un război generalizat. În Rusia fostul ministru de externe Piotr Durnovo a trimis cu şase luni de izbucnirea războiului un raport ţărului în care arată că "principala povară a războiului va cădea pe umerii noştri, dat fiind faptul că Anglia - practic - nu e în stare să joace un rol considerabil într-un război continental, în vreme ce Franţa, cu efectivele înpuţinate, probabil va adopta o tactică defensivă". A demonstrat cu argumente politice, militare şi strategice că în raport cu câştigurile pe care le-ar obţine Rusia pierderile vor fi incalculabile. Chiar dacă ar obţine controlul Dardanelelor, realizarea ar fi fost inutilă din perspectivă strategică deoarece Rusia n-ar obţine o ieşire la mare. Din punct de vedere economic, arată Durnovo, războiul va costa Rusia mai mult decât ar obţine. O victorie a Germaniei ar distruge economia rusă, în timp ce o victorie a Rusiei ar secătui economia germană, nemailăsând nimic pentru reparaţii. A prevăzut că "în ţara care va pierde războiul va izbucni o revoluţie socială care, prin însăşi natura lucrurilor, se va extinde şi în ţara ce va ieşi învingătoare" (4; 186).

În Germania cancelarul Bethmann-Hollweg, cel care avea să ducă ţara în război scria, în 1913, că "Trebuie să ţinem Franţa în şah printr-o politică prudentă faţă de Rusia şi Anglia. Fireşte că nu asta este pe placul şovinilor şi are un caracter nepopular. Dar zău că nu văd altă soluţie pentru Germania în viitorul apropiat" (4; 187). Dacă ar fi pus în aplicare o asemenea strategie şi-ar fi salvat ţara de la dezastrul care a urmat războiului.

Referindu-se la tensiunea de pe continentul european în perioada premergătoare izbucnirii războiului, analistul şi politologul american Henry Kessinger scria: "Aspectul cu adevărat uluitor al izbucnirii primului război mondial nu este faptul că o criză mai simplă decât altele care fuseseră rezolvate a dus în cele din urmă la declanşarea unei catastrofe planetare, ci că a durat atât de mult până s-a aprins scânteia" (4; 180).

Scânteia care a aprins butoiul cu pulbere a fost asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand, moştenitorul tronului austro-maghiar, pe 28 iunie 1914, la Sarajevo de către bosniacul Gavrilo Princip membru al unei organizaţii teroriste secrete. Atentatul a produs o vie emoţie în întreaga Europă. El a oferit Austro - Ungariei prilejul de a "regla conturile" cu Serbia. Împăratul Franz-Iosef a trimis împăratului Wilhelm al II-lea o scrisoare prin care se cerea ajutorul Germaniei în rezolvarea "problemei Balcanilor". La 5 iulie monarhul german a răspuns fără echivoc: "Nici o tărăgănare în această acţiune împotriva Serbiei. Încurajări i-au fost date ambasadorului austriac trimisului special, contele Hoyos, de către cancelarul Germaniei Bethmann-Hollweg..." (2; 153).

La 10/23 iulie 1914 Viena a dat Serbiei un ultimatum. Aceasta a răspuns pozitiv la toate cererile mai puţin la cele de la punctul 6 care cerea participarea funcţionarilor austrieci la ancheta desfăşurată în Serbia pentru a determina responsabilităţile asupra atentatului. A doua zi o circulară a guvernului german către ambasadorii săi din străinătate dezvolta o teză care să influenţeze poziţia Franţei şi Rusiei în Balcani: "conflictul serbo-austro-ungar este o afacere locală care trebuie reglată exclusiv între Austro-Ungaria şi Serbia. Orice intervenţie a unei alte puteri dată fiind diversitatea obligaţiilor de alianţă, va antrena consecinţe incalculabile" (2; 156).

Confirmându-şi palmaresul de ţară care a înţeles de fiecare dată pe dos psihologia potenţialilor adversari Germania a crezut că Franţa şi Rusia vor proceda şi de data aceasta că la "criza bosniacă" din 1908. Analizând situaţia, oamenii politici din cele două capitale europene au spus cu prea multă uşurinţă: "De această dată este război". Antanta a acceptat confruntarea "cu o promptitudine de care însuşi adversarul a fost surprins" (6; 37). A urmat o avalanşă de declaraţii reciproce de război: Germania a declarat război Rusiei (19 iulie/1 august) Franţei ( 2 iulie/3 august), Belgiei (22 iulie/4 august); Marea Britanie şi dominioanele sale Germane (22 iulie/4 august); Muntenegrul Austro-Ungariei (22 iulie/4 august); Franţa şi Marea Britaniei Austro-Ungariei (29 iulie/11 august şi 30 iulie/12 august); Japonia Germaniei (10/23 august).

[hugovictor]

Cine are responsabilitatea declanşării conflictului? În mediile politice din preajma şi din timpul conflictului, vinovăţiile au fost aruncate dintr-o tabără în alta iar acuzaţiile reciproce. Istoriografia primei conflagraţii mondiale este şi ea nuanţată în funcţie de poziţia şi blocul politico-militar din care a făcut parte ţara în care au apărut lucrările respective. Opinia că responsabilitatea revine în egală măsură celor două blocuri politico-militare pare să fie cea mai plausibilă şi mai acceptată astăzi (7; 67-68).

În ceea ce priveşte responsabilitatea Puterilor Centrale de remarcat că nu incumbă acelaşi grad de vinovăţie sau nevinovăţie pentru fiecare din statele componente. S-a pus accentul, cel mai adesea, pe rolul Germaniei - s-a pretins că a existat o incontestabilă legătură între tendinţele imperialiste ale Reich-ului şi setea de putere a mediilor de afaceri germane pe de-o parte (5; 36) şi declanşarea războiului pe de altă parte. Simţindu-se vinovat de a fi "abandonat" Viena cu ocazia celui de-al doilea război balcanic (1913) Wilhelm al II-lea a plusat în sprijinirea împăratului Franz-Iosef în rezolvarea crizei sârbeşti acceptând un risc mult prea mare în raport cu interesele Germaniei în Balcani. A fost influenţat în decizia sa de doi factori. Mai întâi existenţa unor ambiguităţi şi a lipsei de clarviziune în diplomaţia germană după ce a obţinut de pe seama politică părintele "realpolitic-ului" cancelarul Bismarak. În al doilea rând gândirea militară germană era dominată, sub impactul revoluţiei industriale asupra armatei, de ideea războiului fulger. Statul Major german a considerat că momentul este favorabil Reich-ului atât din punct de vedere politico-diplomatic cât şi militar.

Elementul predominant în dezvoltarea crizei l-a avut fără îndoială, Austro-Ungaria care a dorit să elimine cu orice preţ un obstacol major în calea expansiunii sale în Balcani: aspiraţiile la unitate a slavilor de sud. Viena a cântărit riscurile: război local în mod sigur, război european posibil dacă nu probabil. Asigutată de sprijinul fără rezerve al Germaniei şi convinsă că problema "iugoslavă" se va pune oricum, chiar dacă s-ar fi găsit o soluţie provizorie, Austro-Ungaria a ales deliberat o soluţie de forţă (7; 68). Soluţia a fost în acord cu mentalitatea epocii dar i-a fost fatală. Ea va dispare în timp ce unitatea slavilor de sud va izbuti.

Pentru a judeca responsabilităţile de partea Antantei trebuiesc analizate atitudinile şi politicile statelor care o compuneau.

Atitudinea Rusiei a fost hotărâtoare. Umilită şi aproape izgonită din Balcani în răstimpul 1878-1914 Rusia era hotărâtă să-şi asume riscurile unui război generalizat pentru a-şi salvă protejata Serbie de la anexare. Dacă ar fi acţionat altfel ar fi însemnat să piardă definitiv influenţa în sud-estul Europei. Un eşec suferit în această zonă a lumii după cel provocat de Japonia în Asia (1904-1905) ar fi însemnat o gravă lovitură dată regimului aristocratic al ţarului, slăbit după revoluţia din 1905 şi confruntat cu tensiuni interne.

Franţa convinsă că nu poate recupera provinciile Alsacia şi Lorena fără ajutorul unei mari puteri a acţionat energic pentru a susţine aliatul rus în Balcani. Ezitările şi politica ambiguă a Marii Britanii după declararea crizei au încurajat Puterile Centrale în politica lor de intimidare. Marile puteri au reuşit să transforme o criză balcanică minoră într-un război mondial. Interesele erau prea mari şi prea divergente, iar diplomaţia nu era încă un mijloc de rezolvare a crizelor.

[hugovictor]

2. DESFĂŞURAREA OSTILITĂŢILOR PE PRINCIPALELE TEATRE DE ACŢIUNI MILITARE

În momentul în care au început ostilităţile militare beligeranţii ambelor tabere au trăit iluzia războiului scurt. Statele majore ale principalilor actori, - Franţa, Germania şi Rusia -, au acţionat în conformitate cu planurile elaborate din timp de pace sub "zodia blitz-krieg-ului". Planul german "Schlieffen" prevedea înfrângerea Franţei prin bătălii nimicitoare în 6 săptămâni, înainte ca Rusia să-şi fi putut mobiliza potenţialul ca apoi armata germană să zdrobească armatele ţariste. Planul de campanie francez prevedea şi el o ofensivă fulger în Alsacia şi Lorena şi ruperea armatei germane în două şi nimicirea pe părţi. Planul de campanie rus avea în vedere operaţii militare simultane împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei (5; 126-127).

În pofida calculelor statelor majore, a iluziilor nutrite, în general, că războiul în epoca industrială se va termina repede, războiul din 1914 s-a dovedit a fi o succesiune de campanii pustiitoare, pline de neprevăzut, cu uriaşe sforţări materiale şi umane: după campania surprizelor din 1914, au urmat cele din 1915 şi 1916 dominate de "strategia epuizării: (8;203).

Ostilităţile militare s-au derulat în principal pe uscat dar şi pe apă unde s-a purtat un adevărat război naval. În august 1914 au fost deschise în Europa trei mari teatre de operaţiuni militare: Frontul de vest de la frontiera elveţiană până la Marea Nordului pe care s-au înfruntat armatele germane cu cele franceze, belgiene şi britanice; Frontul de est între Carpaţi şi Marea Baltică pe care au luptat trupele ruse împotriva celor germane şi austro-ungare, şi Frontul balcanic de la Dunăre şi Sara unde forţele serbo-muntenegrene au înfruntat pe cele austro-ungare.

Pe Frontul de Vest armata germană a declanşat o ofensivă şi a intrat în Belgia, invadează Nordul Franţei pentru ca ulterior să se îndrepte spre Paris. După 37 de zile de ofensivă trupele germane au fost oprite şi apoi obligate să se retragă până la l’Aisne. Neputând străpunge frontul cei doi adversari au încercat fiecare o încercuire prin vest. A rezultat ceea ce în literatura militară s-a numit "cursa spre mare". O succesiune de operaţiuni militare încheiată cu bătălia din Champagne. Nici unul din adversari n-a obţinut însă decizia. Frontul s-a stabilizat de la Marea Nordului la frontiera elveţiană. Odată cu aceasta a murit şi iluzia războiului fulger.

Pe Frontul de est, ruşii au declanşat, ofensiva la 4/7 august 1914, însă a fost oprită de trupele germane în două mari bătălii: Tannengug (13/20 - 17/30 august) şi lacurile Mazuriene (24 august/6 septembrie - 2/15 septembrie). Armatele generalilor Hindenburg şi Ludendorff au trecut la contraofensivă producând mari înfrângeri trupelor ruseşti în Galiţia care au fost şi obligate şă se retragă. La sfârşitul anului 1914 şi pe acest front se instalase "războiul de poziţie".

Pe Frontul balcanic s-au desfăşurat o suită de acţiuni ofensive şi defensive care au demonstrat că Austro-Ungaria era incapabilă, singură, să înfrângă Serbia care va rezista până în anul 1915.

Aşadar desfăşurările militare din vara şi toamna anului 1914, cum remarca în amintirile sale generalul Erich Ludendorff, "au făcut complet incertă data terminării războiului" (9; 100).

Anul 1915 a fost marcat de intrarea în război a Italiei (10/23 mai) alături de Antantă şi a Bulgariei (23 septembrie - 11 octombrie) de partea Puterilor Centrale. Stabilitatea fronturilor a determinat căutarea de noi soluţii pentru obţinerea victoriei. Încercările trupelor anglo-franceze de a obţine avantaj strategic au eşuat în Artois şi Champagne.
Modificarea concepţiilor strateigce de la bătălia de "ruptură" la cea de "uzură" numai că n-a adus beligeranţilor victoria, dar războiul a devenit un adevărat mecanism de masacrare a milioane de vieţi. Bătălia de la Verdun care a durat şase luni a "podus" un milion de morţi în ambele tabere. Ofensiva risă din Orient ca şi intrarea României în război n-au modificat datele problemei.

Anii 1914-1916 au fost marcaţi şi de importante confruntări în afara Europei. În Africa, până în 1916, forţele franco-britanice au înfrânt pe cele germane în Togo Camerun, Africa Germană de Sud-Vest. Africa Germană de Est. Acţiuni importante s-au desfăşurat în nordul Africii şi Caucaz.

Pe mare în acest timp confruntările au fost la fel de înverşunate. În august 1914 flota britanică a înfrânt la Helgoland pe cea germană. La sfârşitul anului 1914 flota germană din Pacific a fost distrusă de britanici la Falkland. La începutul anului 1915 Germania a declanşat războiul total submarin cu unele rezultate însă pe ansamblu forţele navale ale Antantei rămâneau superioare (5; 143-144).

Anul 1917 este cel "al oboselii popoarelor" în faţa unui conflict ce părea înterminabil. Această stare va cuprinde atât soldaţii cât şi spatele frontului. Mizeria şi foamea erau la fel de mari şi pe front şi în spate. Impasul militar şi deteriorarea condiţiilor sociale au condus la creşterea curentului pacifist. Toate ţările aflate în război au cunoscut crize. Cea mai profundă s-a produs în Rusia unde sub presiunea nemulţumirilor sociale, regimul ţarist s-a prăbuşit. Manifestări de indisciplină a trupei se produc şi în Franţa şi Germania. A fost şi o tentativă "de marş" către Paris a două regimente din Soisson. Flota germană a fost cuprinsă de un val de agitaţie datorită hranei proaste şi a privaţiunilor. Pe lângă aceste manifestări de indisciplină pe front, în spate ţările beligerante au fost cuprinse de mişcări sociale.

Evenimentul cel mai important al anului "marii crize" - 1917 l-a constituit intrarea S.U.A., în război alături de Antantă. Aceasta a modificat radical raportul de forţe pe uscat şi mare în favoarea Antantei. Eşuarea ofensivei franceze dintre l’Oise şi Reinnes condusă de generalul Nivelle a făcut ca centrul de greutate al operaţiunilor militare în vest să cadă pe seama britanicilor. Germanii şi-au schimbat planul şi au mutat centrul de greutate pe frontul de est. Acţiunile au fost date peste cap de armata română în "triunghiul morţii" - Mărăşti - Mărăşti-Oituz - din vara anului 1917.

În sfârşit, criza a culminat cu un puternic val pacifist. La cererea preşedintelui american, Wilson, din ianuarie 1917 pentru a se pune capăt războiului au răspuns Carol I, succesor al împăratului Franz-Joseph la coroana austro-ungară; cancelarul german Bethmann-Hollweg a însărcinat pe consilieri să studieze clauzele unui eventual Tratat. În august papa Benedict al XV-lea lansează un apel de compromis între beligeranţi. Toate încercările au fost sortite eşecului deoarece nici una din marile puteri n-au renunţat la obiectivele pentru care au intrat în război. O situaţie aparte a fost cu Rusia. Datorită radicalizării revoluţiei, guvernul sovietic a semnat armistiţiul în decembie 1917 (2; 392-394).

[hugovictor]

3. SFÂRŞITUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL ŞI ÎNCHEIEREA PĂCII

La începutul anului 1918 ambele tabere beligerante nutreau speranţe în privinţa obţinerii victoriei. Iluziile Puterilor Centrale s-au bazat pe modificarea raportului de forţe în Est prin ieşirea Rusiei din război. Se părea că până la 1918 germanii n-au avut "... condiţii atât de favorabile unei mari ofensive pe frontul Occidental" (10; 534). Germanii aveau superioritate în numărul diviziilor 05/194/1 pe frontul occidental. Însă până la sfârşitul anului superioritatea va fi anulată datorită aportului de efective ale coloniilor (2; 397) şi a superiorităţii Antantei în tancuri, aviaţie şi alte materiale de luptă.

Desfăşurarea operaţiunilor militare ale Reichului pe frontul occidental în anul 1918 vor demonstra însă încă odată că avertismentul generalului Vernois, potrivit căruia în război doi plus doi nu fac întotdeauna patru, era justificat. În fapt, proiectele germane pentru campania din anul 1918 au fost "calcule de aventurieri" (2; 404), deoarece Anatanta, cu ajutorul S.U.A., era capabilă să obţină victoria, iar germanii şi-au supraevaluat capacitatea militară. Timp de trei luni Puterile Centrale au câştigat numeroase bătălii de ordin tactic, dar nu şi războiul. În martie au început "bătălia Kaizerului" de la Amiens care, potrivit planurilor germane, trebuia să fie ultima pe frontul de vest, însă a fost stopată la 5 aprilie 1918 şi a costat armata germană nu mai puţin de 160.000 morţi. A doua ofensivă declanşată imediat în sectorul trupelor britanice n-a avut nici ea mai mult succes.

Pe Frontul de est datorită ieşirii Rusiei din război situaţia era sub controlul armatelor Puterilor Centrale. Acestea vor avansa adânc pe teritoriul Imperiului Ţarist în descompunere şi păreau că se îndreaptă spre victorie.

Evenimentele din martie-aprilie 1918 de pe frontul Occidental au arătat Antantei că problema unui comandament unic era de importanţă vitală pentru coordonarea acţiunilor militare. Preşedintele Clemenseau a reuşit să-l impună, la conferinţa anglo-franceză din 25 martie 1918 pe generalul Ferdinand Foch comandant suprem al frontului aliat (11; 31-34). Pe de altă parte, participarea americanilor la război a devenit efectivă şi, în iulie 1918, 20 de divizii - ce însumau peste milion de oameni - comandate de generalul Pershing au fost gata să intre în acţiune. În aceste condiţii, a doua bătălie de pe Marna marchează o cotitură în desfăşurarea războiului. Ofensiva comandată de Foch (iulie 1918) a fost prima mare întâmplare "urâtă" care, aşa cum recunoştea şi Ludendorff a deschis drumul înfrângerilor germanilor (9; 164).

Începând cu 8 august 1918 Foch - devenit între timp mareşal - a declanşat o serie de atacuri care au respins trupele germane până pe "linia Siegfried". La sfârşitul lunii septembrie pe Frontul balcanic se produce o catastrofă pentru germani. Bulgaria a semnat armistiţiul şi trupele aliate ajung la Dunăre.

Acest eveniment a ridicat probleme grave germanilor şi aliaţilor pentru că punea sub semnul întrebării şi perspectiva pe celelalte fronturi. Totuşi în luna octombrie trupele germane au reuşit să evite o catastrofă militară rezistând atacurilor aliate mai ales în Flandra şi Argonne dar nu pot, totuşi, să păstreze "linia Seigfried" şi se retrag pe poziţii pe linia fluviului Meuse. Lucru pe care nu l-a putut evita armata austro-ungară pe frontul italian unde a suferit o gravă înfrângere la Piave din partea armatelor comandate de generalul Diaz (octombrie 1918). Austro-Ungaria îşi trăia ultimele zile. Peste puţin timp ca şi Turcia, de altfel, urmând exemplul Bulgariei, Austro-Ungaria a semnat armistiţiul.

La 5 noiembrie germanii, la capătul puterilor, s-au retras pe un front care trecea prin Antwerpen-Bruxelles-Charleroi-Mezieres. Aliaţii erau pe cale de a declanşa noi atacuri, printre care o ofensivă în Lorena. Germanii însă îşi epuizaseră resursele umane şi materiale, nu mai aveau forţe capabile să opună o rezistenţa serioasă inamicilor lor (2; 412). În acest timp Germania se găsea şi în pragul prăbuşirii economice datorită lipsurilor şi dezorganizării producţiei. Germania, lipsită de aliaţi, nu mai avea alternativă fiind imperios necesar să ceară Antantei armistiţiul şi să accepte condiţiile acesteia.

La 7 noiembrie 1918, la cererea Marelui Cartier General, politicianul Mathias Erzberger s-a deplasat "înarmat" cu un steag alb, la Compiegne, pentru a semna armistiţiul. Împăratul Wilhelm II se adresează preşedintelui Wilson al S.U.A. cerând un acord pe baza celor Paisprezece puncte. Însă preşedintele american a cerut Kaiserului să constituie mai întâi un guvern pe baze parlamentare.

În faţa acestei situaţii Wilhelm l-a însărcinat pe prinţul Max de Bade să formeze un guvern compus din reprezentanţii tuturor partidelor. Două zile mai târziu (9 noiembrie) a izbucnit revoluţia la Berlin care proclamă republica. Prinţul Max de Bade predă puterea socialistului Ebert. Pe 11 noiembrie 1918, în timp ce Kaiserul se refugiază în Olanda, guvernul noii Republici germane a semnat armistiţiul. Obţine, totuşi, din partea aliaţilor permisiunea ca armata germană să se retragă în Germania pentru a luptă împotriva ameninţării revoluţiei comuniste. Pentru a parcurge drumul până la Marna şi înapoi armatei Germane i-au fost necesare 51 de luni de zile.



BIBLIOGRAFIE

1. Holesbawm, Eric,Secolul extremelor, traducere de Anca Irina Ionescu, Bucureşti, 1994.

2. Popa, N. Mircea, Primul război mondial. 1914-1918. Bucureşti, 1979.

3. Poincare, R., Au service de la France. Neuf annees dessauvenirs, vol.IV, Paris, 1926.

4. Kissenger, Henry, Diplomaţia, traducere din limba engleză: MirceaŞtefancu, Radu Paraschivescu, Bucureşti, 1998.

5. România în anii primului război mondial. vol.I, Bucureşti, 1987.

6. Jacqnes, Droz, Les causes de la premiere querre mondiale. Essai d’historiographie, Paris, 1973.

7. Milza Prerre,Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene Serge Berstein(1900-1945), traducere Marius Ioan, Bucureşti,1998.

8. Hard Lodell B.H., Strategie, Wiesbaden (f.a.).

9. Ludendorff. Erich, Conduite de la guerre et politique, Paris, 1922.

10. Renouvin Pierre, La crise europeenne et la premiere guerre mondiale. (1904-1918). Paris.

11. G. Clemencean, Măreţia şi amărăciunile unei victorii. Memorii. Bucureşti (f.a.).

[hugovictor]

III. CONSECINŢELE PRIMEI CONFLAGRAŢII MONDIALE


Prima conflagraţie mondială a marcat profund societatea începutului de secol XX. Consecinţele războiului s-au făcut simţite în toate domeniile de la mentalul individual şi colectiv până la evoluţia economică în politică a statelor beligerante. Dintre acestea două s-au manifestat cu forţă şi au influenţat evoluţia omenirii pentru multe decenii: fluxul şi refluxul revoluţionar şi declinul Europei. Chiar dacă nu este împărtăşită unanim ideea că "Revoluţia a fost copilul războiului din secolul XX" (1 ; 73) cert este că Europa n-ar fi fost marcată de fluxul şi refluxul revoluţionar din anii 1917-1920, dacă n-ar fi trecut prin cataclismul primului război mondial.

Tensiunea socială şi economică indusă de primul război total cunoscut vreodată de omenire între popoare şi state a fost atât de mare, copleşitoare şi fără precedent, încât au fost împinse până la limita cea mai îndepărtată posibil, ajungând chiar până la prăbuşire. Numai Statele Unite au ieşit din război aşa cum au intrat, mai bogate. Pentru toţi ceilalţi, în special pentru Europa sfârşitul războiului a însemnat un val de revoluţii şi începutul declinului în competiţia în Lumea Nouă.